„A sosit timpul sa ne despartim, nu-i asa?”
Cum de mai avusese taria de cuget sa continue a taia litere de hartie? Nici o vijelie nu prevestise acel cutremur de pamant.
Sau poate ca gresesc. Poate ca ghicise si se asteptase, zi de zi, ceas de ceas, la ce avea sa vina – chiar daca intarzia.
Poate ca-si soptise mereu: „Iata – acuma, iata – acuma!” – pana ce clipa sortita acestui „acuma” chiar sosise.
Mi-a intampinat verdictul de parca nu numai ea, dar insusi destinul ar fi taiat hartie.
Nu-mi aduc aminte sa fi avut loc vreo cearta intre noi. Imi aduc insa aminte ca jinduisem dupa o cearta – bunaoara, cand ma intorceam acasa la ceas tarziu de noapte, dupa ce hoinarisem fara noima pe strazi si ma asteptasem la un scandal, crezand ca-mi va tranti usa in nas sau ca-mi va sparge o oala-n cap sau, cel putin, ca ma va tortura cu intrebari iscoditoare…
Dar niciodata nu se petrecuse ceva asemanator.
Nu, nu incerc regrete pentru divort. De la bun inceput, acesta fusese destinat vietii noastre conjugale; asa fusese sortit sa fie, ca sa ma exprim astfel; o viata care nu fusese nici alba, nici neagra, nici calda, nici rece.
(Eroii mor si ei, de Aharon Megged, Editura Univers, 1972, in romaneste de I. Denes, coperta de Astrid Schmidt)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu