Domnul secretar intalni cinci cosasi cu coasele in spinare, care i se inchinara, spunand: „Domnul fie laudat!”; domnul secretar dadu numai din cap, fara a spune: „In veci!”, pentru ca era de parere ca unui om cu educatie nu-i sade bine sa raspunda ca taranii de rand.
Citind povestea cu Izabela, regina Spaniei, pe care domnul Breslauer, spre marea cinste a literaturii noastre, o publica in fascicule periodice, domnul Zolzikiewicz ajunsese sa aiba o atitudine foarte sceptica fata de preotime, si deci si fata de tot ce era legat direct sau indirect de preotime.
Asa fiind, domnul secretar nu raspunse cosasilor, dupa cum era obiceiul: „In vecii vecilor”, ci trecu mai departe…
Merse, merse, pana cand intalni un palc de fete care se intorceau de la seceris cu secerile pe umar. Cum tocmai atuncea treceau pe lang o viroaga mai mare, ele paseau una dupa alta, suflecandu-si fustele si dezvelindu-si pulpele rosii ca sfecla.
De data aceasta, domnul Zolzikiewicz spune: „Ce mai faceti, pitigoaicelor?” si, taindu-le drumul, cum trecea o fata, cum o lua in brate, o saruta, si dupa aceea o impingea in balta, dar asta numai asa, in gluma.
Fetele strigau: „Vai, vai!” si radeau, de li se vedea cerul gurii.
(Sienkiewicz, Nuvele, Editura de stat pentru literatura si arta, colectia Biblioteca pentru toti, 1960, in romaneste de Cezar Petrescu si T. Holban)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu