Vasile Pop-Coman

– Cred că am să lipsesc un timp îndelungat, dar să nu fi îngrijorată, să fii cuminte și ascultătoare, ai auzit?

– Am auzit, mamă, dar unde pleci?

– Ești obraznică, ca toți copiii mârlanilor ăștia; cum poți să-mi ceri tu mie socoteală unde plec?

Am lăsat ochii în jos rușinată; mă durea cumplit că mama nu mă înțelesese. Nu voisem s-o supăr, voisem doar să știu unde pleacă, pentru că sufletul meu de copil era chinuit de-o stranie presimțire.

Nu știu de ce nu mă mai săturam privind-o. Era foarte elegantă și frumoasă și cu toate că nu mă iubea, eu abia așteptam să-i zăresc trăsura.

(Inel, inel de aur, de Domnica Gârneață, coperta de Gh. Marinescu, editura Albatros, 1982)