Chipul îi era palid, cu puțin roșu în obraji, care adesea, la cea mai mică emoție, dispărea cu totul ori, dimpotrivă, se aprindea atât de ciudat încât o preschimba într-o ființă care nu mai semăna cu cea dinainte.
Avea gura gingaș formată, cu buze rubinii; zâmbetul ei te umplea de încântare, dar supărarea ori furia ei te înfricoșau.
Când gravi, când tandri și prietenoși, ochii ei aproape negri răspândeau un farmec ciudat, dar scânteierea de mânie a acelei priviri n-o putea suporta nici cel mai arogant dintre oameni.
(Vittoria Accorombona, de Ludwig Tieck, traducere de Valeria Sadoveanu, editura Univers, 1984)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu