Așadar, examinând cu atenție ceea ce sunt, și văzând că pot pretinde că nu am trup, că lumea exterioară nu există și că eu nu sunt nicăieri;
Dar că, în ciuda acestui lucru, nu pot pretinde că nu exist;
Că, dimpotrivă, din chiar faptul că mă pot îndoi de realitatea celorlalte lucruri decurge în mod clar și neîndoios că exist;
În schimb, dacă încetez să cuget, nu mai am niciun motiv să cred că aș mai putea exista – toate acestea m-au convins că sunt o ființă a cărei existență sau natură în întregimea ei este de gândire, o ființă care nu depinde de un loc anume, nici de alte lucruri materiale pentru a exista.
Astfel încât acest „eu”, adică spiritul prin care sunt ceea ce sunt, este în întregime distinct de trup, este chiar mai ușor de cunoscut decât trupul, ba mai mult, nu încetează a fi ceea ce este, chiar dacă trupul însuși nu ar exista.
(Discurs asupra metodei, de Rene Descartes)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu