Vei trăi intens, iar dacă ai să mori aici, vei sta culcat pe spate, întins pe pământ și din trupul tău – mă înțelegi, preafrumosule domn? – are să crească arborele vieții.
Acultă-mă cu luare aminte – îi strânse mâna – cândva, peste ani, pe crengile lui se va așeza pasărea paradisului.
Deși s-ar putea să nu fie decât o cioară obișnuită sau o bufniță, asta, vezi, nu știu exact.
Și pasărea are să se legene pe creangă, iar în ritmul legănatului ei, după cum are să se mute de pe un picior pe celălalt, și după cum are să dea din aripi ca să-și păstreze echilibrul, după cum le va strânge și le va desfășura, va bate inima ta, domnule.
Sau poate că are să fie doar iluzia bătăi inimii, a viețuirii în continuare, a ființării în neființă.
(Lecția de limbă moartă, de Andrzej Kusniewicz, traducere de Olga Zicik, ilustrația copertei de Marina Juravle, editura Univers, 1985)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu