Don Sebastiano nu vorbea despre politică, relata, însă, cum că Regele, de aniversarea lui, primise la Quirinal o sută de copii săraci, pe care îi serviseră la masă chiar Regina și principesele.
Don Sebastiano era monarhist nu mai mult decât fiindcă exista un rege și nici prin minte nu-i trecea că ar fi putut fi și altfel: dar gândul că Regele, în numele căruia întocmea el toate acele acte pe hârtie timbrată (nu se gândea că timbrul ar putea reprezenta o taxă sau impozit; pentru el, era doar însemnul valorii meseriei lui), se umilea în acest chip dinaintea săracilor îl emoționa profund, cum, de altfel, îl emoționa și povestea cu ministrul care, aflându-se în vizită la liceul unde învățase și unde i se pregătise un prânz de gală și, observând că pentru el și suita lui se pregătise o masă separată, nu acceptase să se așeze până nu fuseseră unite între ele toate mesele.
În acele momente cuvintele lui piereau, gâtuite de emoție, dar de vină nu erau simțămintele, ci faptul că aceste lucruri dădeau preț vieții, în care el credea întrucât trăia…
(Ziua de pe urmă, de Salvatore Satta, traducere de Smaranda Bratu Stati, Editura Univers, 1985)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu