Era un biet poet care stătea treaz doar noaptea, căci atunci creditorii săi dormeau, iar muzele se puteau apropia de el.
Nu m-am putut opri să improvizez următorul discurs, adresat lui:
„Oh, tu, care îți duci viața acolo sus, te înțeleg prea bine, căci am fost și eu cândva ca aceia de seama ta.
Dar am renunțat la ocupația asta de dragul unei meserii cinstite, din care te și hrănești și care nu e lipsită cu totul de poezie pentru cel ce știe s-o descopere.
Am fost pus în calea ta ca un fel de stentor satiric, și întrerup regulat visele despre nemurire nutrite de tine sus, în văzduh, căci aici, jos, toate amintesc de timp și de cele trecătoare.
Suntem, e drept, amândoi paznici de noapte; păcat însă că, în această epocă rece și prozaică, veghile tale nocturne nu-ți aduc nimic, în timp ce ale mele sunt totdeauna încununate de profit.
Pe când mai făceam ca și tine, noaptea, poezii, a trebuit să îndur foame, ca tine, cântând unor urechi surde; asta o mai fac și acum, dar sunt plătit.
Oh, prietene poet, cine vrea să trăiască astăzi n-are voie să facă poezii!
Dacă însă ești născut cu cântecul și nu te poți lepăda nicidecum de el, fă-te paznic de noapte, ca mine.
E singura ocupație solidă, plătită, și nu ești lăsat să mori de foame.
Noapte bună, frate poet.”
(Veghile de noapte, de Bonaventura, traducere de Hertha Perez și Doinea Florea, coperta de Keri D. Eugen, Editura Junimea, 1973)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu