Vasile Pop-Coman

„Vă iubesc, afurisiților”, declarase Eliot la Milford.

„Sunteți singurii pe care-i mai citesc. Sunteți singurii care catadicsiți să vorbiți despre schimbările cu adevărat teribile ce se petrec în jurul nostru, singurii destul de zănatici ca să știți că viața-i o călătorie spațială, și nicidecum una scurtă, ci una care-o să dureze miliarde de ani.

Sunteți singurii care aveți destul curaj ca să vă pese cu-adevărat de viitor, ca să luați seama la ce ne fac mașinile, ori războaiele, ori orașele, sau ce ne fac marile și simplele idei, teribilele neînțelegeri, erori, accidente și catastrofe.

Sunteți singurii destul de smintiți ca să agonizați din pricina timpului și a distanțelor fără limite, a misterelor nepieritoare, a faptului că tocmai în această clipă hotărâm dacă, de fapt, călătoria noastră spațială din următorul miliard de ani ne va purta spre paradis sau infern.”

(Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâște, de Kurt Vonnegut, traducere de Marcel Pop-Corniș, ilustrația copertei de Dan Erceanu, Editura Univers, 1980)