Vasile Pop-Coman

Ea îi respinge pe toți cu mult tact, având grijă să nu-și facă niciun dușman, și se presupune că sufletul ei e plin de cea mai adâncă evlavie, și că nu se gândește la altceva decât să-și închine viața operelor de caritate și de milostivire religioasă.

Nici tata n-a fost mai norocos decât ceilalți pretendenți, și, după cât spune lumea, nu i s-au dat mai multe speranțe decât altora; dar Pepita, ca să adeverească proverbul care zice „Ce are a face scripca și cu iepurele”, se străduiește să-i arate prietenia cea mai sinceră, afectuoasă și dezinteresată.

Amândoi se întrec în daruri și atenții; dar ori de câte ori tata încearcă să-i vorbească de dragoste, ea îl respinge, ținându-i o predică blândă, amintindu-i aventurile de care s-a făcut vinovat în trecut, și încercând să-i deschidă ochii asupra deșertăciunilor lumii.

Își ascunde cu strășnicie, după cât îmi pot da seama, grija pe care o are față de ea însăși; nu se observă că ar folosi dresuri și farduri; dar albeața mâinilor, unghiile îngrijite și lăcuite, și toată curățenia și eleganța cu care se îmbracă dovedesc că aceste lucruri o preocupă mai mult decât s-ar putea crede din partea unei persoane care trăiește la țară și despre care se spune, pe deasupra, că disprețuiește deșertăciunea lumii și se gândește numai la lucruri sfinte.

(Pepita Jimenez, de Juan Valera, traducere de Andrei Ionescu, ilustrația copertei: Emilia Baboia, Editura Minerva, BPT, 1970)