În acele vremuri, asemenea căsătorii puse la cale de părinți erau lucru obișnuit, iar cei uniți de binecuvântarea părintească, chiar și după moartea acestora, le îndeplineau vrerea.
Așadar, în tâlcul acestei uniri jupânița nu afla pricină de uimire, dar, cum buna învoire și cu datoria nu umblă totdeauna mână în mână, din asta se iscau griji care împovărau căpșorul bălai al jupâniței: „Mă va iubi el oare?”
Iar de aici un roi de gânduri o năpădeau, așa cum un stol de păsări se năpustesc asupra pomului răzlețit pe o câmpie întinsă: „Cine ești tu și ce chip ai? Umbli teafăr prin lume ori te-ai prăpădit prin cele coclauri? Îi fi departe… ori pe aproape?”
Inima deschisă a jupâniței, ca o ușă deschisă unui oaspete drag, chema, fără voia ei, spre tărâmurile îndepărtate, spre păduri și câmpuri înzăpezite, învăluite de noapte: „Vino, voinice, căci nimic mai rău în lume ca așteptarea!”
Atunci, ca un răspuns la această chemare și venind chiar de acolo, din depărtările troienite, cuprinse de noapte, se auzi clinchet de clopoței.
– Vezi cine a venit, grăi jupâneasa Kulwiecowna către zmudzinul care măcina grânele.
Zmudzinul ieși din odaie, dar se întoarse peste o clipă îndărăt și, apucând râșnitoarea, zise cu nepăsare:
– Domnișorul Kmitas.
– Cuvântul s-a întrupat! slobozi jupânița Aleksandra un țipăt subțire.
Torcătoarele țâșniră în picioare, furcile de tors și fusele căzură pe jos.
(Potopul, de Henryk Sienkiewicz, traducerea de Olga Zaicik, ilustrația copertei de Victor Feodorov, Editura pentru Literatură, BPC, 1969)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu