Vasile Pop-Coman

– Asta nu e viață! O femeie care se respectează nu trăiește cu nădejdi și cu zamă de fasole.

Eu, care eram obicinuit la unile scene neplăcute, căutam a micșora vijăliile cât se putea mai mult, dăpărtând sau schimbând vorba.

– Ce, mă rog, nu răspunzi ici la ce-ți zic eu? și înălță glasul; dar pe neașteptate mă pomenii că se moaie și începe pe un ton blând: Ascultă-mă, Alecule, tu ești sufletul cel mai bun, inima cea mai nobilă care poate vedea cineva; dar cu sentimentele tale, cu principiile tale, noi murim amândoi de foame; pe calea pe care ai apucat tu nu sunt vrăbii fripte.

Scrii de un an la postelnicie, ții ca un nerod toată greutatea, și alții, care știu să nu calce pe scânduri putrede, merg înainte, iau leafă cu miile de lei. Nu vezi tu că poți șădea candidat până-i muri și nu ți-o mai face nimeni leafă, dacă nu vei împleti vreo intrigă care să te impuie postelnicului.

– Sofio dragă, nu ai nicidecum răbdare; mi-a făgăduit grosu că negreșit de Anu Nou o să mă orânduiască.

– Și cine ești tu ca să-ți ție ministru făgăduiala; pentru un loc de zece dălcăuți (paraziți, lingăi).

O să-ți zică a doua zi că i-a căzut verișoara Anica havelea (corvoadă, sarcină) și îți prelungește făgăduiala.

Nu-ți este rușine, Alecule, om în toată firea, învățat, cu o grămad’ de rude boieri mari, să nu poți tu să-ți găsești un căpătâi, în vreme ce o muțime de ticăloși, niște ciocoi proști, niște gugumani, fac ce fac ș-îi vezi cu caleașcă, cu casă la pod, mobile de mătase; ard într-o odaie câte opt lumânări de spermanțetă într-o seară, nevestile lor, înmuiete în mătase, în dantele, catifea și giuvaeruri, dau mese și soarele.

Când cauți, ce au? Nimic, șefi de masă la vornicie (Minister de Justiție) sau la logofeție, cu cinci sute de lei pe lună. Dar apoi sunt oameni vrednici, întorc lumea pe degete, scot paraua din piatră.

– Așa e, draga mea, dar…

– Nu e nici un dar. Pe curat, nu să mai poate să trăim ca astăzi. Ce-ți lipsește, te rog, ca să poți face stare și să ajungi boier mare? Ai mâini, picioare, învățat ești, ba mai mult decât trebuie; vâră-te mai pe ici, mai pe colo și lasă oleacă crucea din sân!

– O, doamne, Sofio! Dar n-am încercat, cum știi prea bine, a fi folositor fraților mei, nu le-am arătat calea fericirei? N-am încercat a răsturna o sistemă de corupție, de nedreptate și de rușine? N-am jărtfit pentru fericirea țării mele odihnă, sănătate, stare, tot într-un cuvânt? Nu aș fi dat cea mai după urmă picătură de sânge pentru țara mea și pentru rumâni?

– Ia să lăsăm neroziile astea; acum suntem oameni în toată firea, să vorbim ca oameni.

(Istoria lui Alecu, de Ion Ghica, din Pionierii romanului românesc, de Ștefan Cazimir, Editura pentru Literatură, 1962)