Într-o după-amiază obeliscul de granit, greu de circa trei măji, de pe locul de veci nr. 14, parcela 27, din cimitirul comun al Budapestei, se răsturnă cu un bufnet uriaș.
Îndată după aceea mormântul se deschise, și răposata ce odihnea acolo, pe numele ei Hajduska Mihalyne, nascuta Stefania (1827-1848), învie.
Pe obelisc mai era dăltuit cu litere mâncate de vreme și numele soțului ei; el însă, nu se știe de ce, nu învie.
Din pricina cerului înnorat, în cimitir abia se aflau câțiva oameni, dar cei ce auziră bufnetul se strânseră îndată acolo. Între timp tânăra femeie se și scuturase de țărână și de bulgării de pământ, apoi ceru împrumut un pieptene și se pieptănă.
O bătrânică cu maramă neagră pe cap o întrebă cum se simte. Mulțumesc, bine, îi spuse Hajduskane…
– Și, ce mai e nou? se interesă tânăra femeie.
Nicio noutate, îi răspunseră…
– Cum, nu s-a întâmplat nimic de la pașopt, de la războiul de eliberare încoa’?
– De întâmplat, totdeauna se întâmplă câte ceva, dădu din mână micul negustor. Da’ vorba neamțului: Selten kommt etwas Besseres nach…
– Ce s-a-ntâmplat? îi întrebă lângă poartă șoferul de taxi. Doar n-o fi coborât iar în mormânt?!
– Ba a coborât înapoi, spuse bătrânica clătinând din cap. Măcar că… tare bine-am legat o vorbuliță.
(Nuvele-minut, Expoziția de trandafiri, de Orkeny Istvan, în românește de Constantin Olariu, ilustrația copertei de Damo Ștefan, Editura Univers, 1982)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu