Ici-colo vedeai oameni care, după îmbrăcăminte, păreau a fi slujitori; ei țineau în mână un baston la capătul căruia se afla o bășică, prinsă ca un îmblăciu de băț.
În fiecare bășică erau mai multe boabe de mazăre uscată sau pietricele, după cum am aflat mai târziu.
Cu aceste bășici slujitorii loveau din când în când gura și urechile celor de lângă ei, obicei al cărui rost mi-a fost cu neputință să-l pricep atunci.
Se pare că mințile acestor oameni sunt atât de absorbite de speculații avântate, încât ei nu pot nici să vorbească, nici să asculte ce spun alții dacă nu li se atinge gura sau urechea, fiind astfel aduși la realitate; de aceea oamenii cu dare de mână își angajează un pocnitor (un climenole, în limba lor, a laputanilor); ei nu ies niciodată din casă fără acest servitor și nici nu fac vizite fără el.
Însărcinarea lui este ca atunci când două-trei sau mai multe persoane sunt împreună, să-l lovească ușor cu bășica peste gură pe acela care urmează să vorbească și urechea dreaptă a aceluia sau acelora către care se adresează vorbitorul.
(Călătoriile lui Gulliver, de Jonathan Swift, în românește de Leon d. Levițchi, ilustrația copertei de Braun Ladislau, Editura pentru Literatură, BPT, 1967)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu