Vasile Pop-Coman

Nimeni nu răspundea la filipicele lui, și asta îl făcea să ridice tonul, să se înfierbânte, să-și înmoaie cuvintele în otravă, doar-doar va ajunge la efectul dorit: să jignească, să răcnească.

Găsea că-i scăzuse autoritatea; el, care comandase un batalion în luptă, care dirijase voința și conștiința a mii de oameni, el se vedea acum înconjurat de două femei de nimic, de două fuste care-l ignorau de parcă nici n-ar fi existat.

Nu se poate să se fi schimbat chiar într-atâta, încât să nu mai fie bun de nimic! Vedea clar să raporturile lui cu oamenii din afară nu se schimbaseră: aceștia îi arătau același respect ca și mai înainte, iar vorba și sfatul său erau ascultate și părea că sunt primite cu mulțumire, ca fiind înțelepte și salvatoare. Toți i se adresau cu „domnule colonel”.

Desigur, numai aici în casă nu voiau să-l recunoască drept autoritate supremă, numai aici nu se ținea seama de părerile lui, și de aceea, desigur, domnea peste tot dezordinea și debandata aceea fără seamăn.

Iar vremea trecea și, o dată cu asta, creșterea și încăpățânarea lui de a le convinge că sunt niște nulități, că nu înțeleg nimic, că mănâncă pâine degeaba și că, mai ales, s-au aliat ca să-l distrugă pe el, care nu voia altceva decât să le învețe cu ordinea, să le facă educația.

Dar educația aceasta nu-i plăcea neveste-si mai întâi pentru că era tardivă, apoi pentru că era de prisos și mai ales pentru că semăna prea mult a constrângere.

Ea știa că „ordine” există numai acolo unde e bogăție: acolo ordinea se creează de la sine, așa că nimeni nu-i simte nevoia.

Dar în lipsurile în care trăia ea nu era posibilă niciun fel de ordine: casa era goală, viața se scursese, uite-așa, de pe-o zi pe alta: când aveai ac, n-aveai ață.

(Nunta de argint, de Liudmil Stoianov, traducere de Constantin Velichi, coperta de Dumitru Ionescu, Editura de stat pentru literatură și artă, 1960)