Vasile Pop-Coman

Rău îi mai păruse tatălui său când, înainte de moarte, trebuise să-i dea lui timbrele.

Într-un ungher al minții păstra încă imaginea limpede a mâinii palide și descărnate împingând spre el cutia de lemn de pe masa de mahon.

Pe patul de moarte, tatăl său îi spusese cu amărăciune: „Cum te știu nesocotit, ai să le vinzi, Bruno, și mare prostie ai să faci.”

Ei bine, nu le vânduse, ba chiar îmbogățise puțin colecția și ținuse puțin la ea, fără să fi fost un filatelist adevărat ca tatăl lui.

O păstrase pentru zile negre, dar iată că ajunsese la capătul vieții fără să cunoască zile negre.

Ar fi putut face o călătorie în jurul lumii. Sau și-ar fi putut cumpăra tablouri scumpe și alte opere de artă pentru delectarea ochilor. Sau ar fi putut mânca icre negre și homari în fiecare zi.

Trebuia numaidecât să găsească o cale pentru a o trece în posesia altcuiva, dar nu-i convenea să se sfătuiască cu Danby.

Era el Danby om bun, dar prea ținea la cele lumești. Probabil că se și întreba cine va căpăta timbrele.

(Visul lui Bruno, de Iris Murdoch, traducere de Dana Crivăț, ilustrația copertei: Tamaș Klara, Editura Univers, 1978)