Ca un patolog încercat ce era, doctorul Percussi nu recunoștea niciun nebun.
Pe toți smintiții îi considera, fără deosebire, simulanți și îi împărțea în două categorii: categoria isteților ce-și interpretau perfect rolul în ciuda tuturor momelilor doctorului și categoria naivilor care îi cădeau un cursă mai devreme sau mai târziu.
Avea spionii lui în fiecare institut. Aceștia izbutiseră să se strecoare printre pacienți, făcând pe nebunii pentru a le trezi încrederea de breaslă.
Pentru a face ca roadele zelului lor să fie gustate, adeseori ei îi pârau și pe nebunii adevărați, acuzându-i că sunt simulanți.
Au existat și cazuri când unii băieți plini de râvnă și recalcitranți care-și îndeplineau cu consecvență ideea fixă au înnebunit cu adevărat de teama ochilor pieziși ai trădătorilor care stăteau la pândă și de groaza să nu fie demascați…
Doctorul: În imperiu trăiesc câteva mii de indivizi care fac pe nebunii. Sunt bărbați tineri și sănătoși care simulează nebunia…
Maiorul: Ce fel de psihiatru sunteți dacă vorbiți așa? De ce nu-i trimiteți pe front?
Doctorul: Dragul meu, e greu să deosebești pe scamatori! Pe nebuni îi trimit pe front, iar pe ticăloși și escroci îi alint, îmbrăcându-i în cămăși de forță și băgându-i sub duș…
(Campionul vârstei, de Jan Weiss, traducere de Helliana Ianculescu, Editura Univers, 1988)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu