Soarta artiștilor

Cu toate că lucra la fiecare coșuleț mai multe zile, nu cerea pentru el mai mult de cincizeci de centavos.

Dacă însă cumpărătorul susținea că prețul e prea ridicat și începea să se tocmească, vindea marfa la treizeci și cinci, treizeci și chiar douăzeci și cinci de centavos, fără să știe că asta este soarta multora, ba chiar a celor mai mulți artiști.

Se întâmpla foarte des ca indianul să nu poată vinde toate coșulețele pe care le dusese la piață; pentru că foarte mulți mexicani, care credeau necesar să afirme despre ei că sunt culți, preferau să cumpere obiecte produse în serii de douăzeci de mii pe zi, dar care purtau ștampila unui atelier de obiecte de artă din Viena, Paris sau Dresda, decât să cumpere produsul unui indian din propria țară, care nu realizează două obiecte perfect identice, și deci să aprecieze valoarea lui de unicat.

Când, așadar, indianul nu-și putea vinde toate coșulețele la piață, se ducea de la ușa unei prăvălii la alta, fiind primit ba cu grosolănie, ba cu indiferență, ori cu refuz sau plictiseală, cum sunt îndeobște primiți negustorii ambulanți, colportorii de cărți și rămarii.

Indianul accepta acest tratament, așa cum îl acceptă toți artiștii, care doar ei știu să aprecieze valoarea reală a muncii lor. Nu se întrista, nu se supăra și nu-și pierdea cumpătul.

(Marele industriaș, de B. Traven, din volumul Vizită nocturnă, în românește de Corneliu Galopenția, desenul copertei de Șerban Gabrea, Editura Univers, 1971)