– Mami, întrebă Angela în timp ce își tot răsucea capul și încerca să-și privească șira spinării, de ce a plecat tati de acasă?
– Ți-am spus, draga mea, că nu știu. Bărbații sunt în stare de lucruri ciudate când ajung la vârsta asta, patruzeci și cinci de ani, adăugă ea dorind să fie precisă.
Angela încercă să se privească peste celălalt umăr. Era preocupată să vadă cum îi venea rochia la spate.
– Dar nu a spus nimic? Adică, pur și simplu într-o seară s-a ridicat și a plecat fără un cuvânt?
– Drăguța mea, există doar o oglindă de mărime naturală în camera ta, nu-i nevoie să-ți deplasezi vreo vertebră. A spus că se simte singur.
Angela se îndreptă și o privi pe maică-sa.
– Singur? Cu noi toți în jurul lui mereu?
(Un cer mai mic, de John Wain, traducere de Adina M. Arsenescu, ilustrația copertei de Done Stan, editura Univers, 1980)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu