Procurorul se considera un vajnic cuceritor de inimi. Se mândrea cu faptul că până acum nu-l pasionase serios nicio femeie.
Trăia cu convingerea că este de mii de ori superior tuturor femeilor de pe pământ și în stare să obțină cu ușurință ceea ce pentru mulți bărbați reprezintă un roman pasionant și un capitol de neuitat al vieții.
Iar acum, ajuns la vârsta și în situația socială care îl făceau să se considere înarmat cu o bogată experiență și cu o minte pe deplin formată, acum o întâlnise pe Katia Havadjieva.
Femeia îl impresionase încă de la prima vedere. Nici măcar nu se întrebase cum și de ce anume: simțea doar că dorea s-o știe cât mai aproape, că dorea ca până și cel mai neînsemnat lucru pe care l-ar face să fie cunoscut și apreciat de ea…
De la primele cuvinte pe care le schimbase cu dânsa, Iorgov își pierduse cumpătul.
Agerimea și suplețea minții, felul lui degajat de a se purta în societatea feminină se topiră.
Avea impresia că orice cuvânt spus în fața ei își pierdea originalitatea, devenea plictisitor.
Iorgov fusese învins fără să lupte, fără să opună cea mai slabă rezistență, de parcă și-ar fi cedat în prealabil toate pozițiile.
De față cu dânsa era în stare să facă tot felul de nebunii și în același timp să îndure cele mai cumplite umilințe.
(Tango, de Gheorghi Karaslavov, în românește de A. Velisar, Editura pentru literatură universală, BPT, 1961)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu