Vasile Pop-Coman

– De la început trebuie să-ți spun, Ramură, că nu mai e nevoie de nicio fereală. Știu tot…

Cuvintele lui Manaru ieșeau șuierate, sfârșite, se trăgeau ca dintr-un plămân de ofticos. Ochii lui priveau fără lucire și se uitau pe deasupra capului neîncrezător din față, ca și când nu mina lui Ramură l-ar fi interesat, nemaiavând de scos din ea niciun adevăr; adevărul era știut de mult și întru tot; altceva părea să caute el a descifra în împletitura aceea de raze electrice și întuneric de deasupra părului roșcovan și încârlionțat.

Dar ochiul celuilalt încă aștepta fricos în colivia grijei, temător de viclenia celui ce deschisese larg ușița.

Ramură văzu chiar o expresie atât de chinuită pe fața lui, încât putu să remarce îndată cu cât mai teribil e pentru unele naturi vileagul, sincerul, necruțătorul vileag decât însuși păcatul, oricât de vizibil, însă tăgăduit cu dârză încăpățânare.

Își pipăi buzunarele inconștient, regretând pe urmă cu toată sinceritatea că numise poltronerie obiceiul lui Marinciu de-a avea totdeauna „Browning”-ul cu el.

(La „Grandifora”, de Gib I. Mihăescu, din volumul Nuvele, Editura Albatros, 1986, coperta de Petre Grant)