Mâna îl mângâia cu mai multă insistență.
– Fata aceea, începu din nou Gaetano.
– Chiar trebuie să vorbești de ea?
– Firește. Sigur. O am mereu în minte.
Femeia respiră încet.
– Dar lasă-mă să-ți spun, fiule: a servit într-o cârciumă și tu, care ești bărbat, ar trebui să știi mai bine decât mine ce este o cârciumă.
– Dar pot să-ți jur, mamă… Este o sfântă! O nevinovată care… Eu aș face moarte de om, știi? moarte de om…
Mâna ei care îi mângâia părul simțea cum i se zbate vena de pe tâmplă.
– La ce trudă te înhami, fiule. Tocmai tu, cu lenea ta…
– Acum nu te înfierbânta. Gândește-te, în schimb, ea știe ce vrei să-i dăruiești? Își dă seama?
– Fata aceea este orfană, știi… Eu mă simt tatăl său, fratele său. Vreau să fac din ea o ființă desăvârșită. Căci va trebui să fim desăvârșiți…
(Un delict de onoare, de Giovani Arpino, în românește de Mariana Stănciulescu, desenul copertei: Ileana Dăscălescu, Editura pentru Literatură Universală, 1966)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu