Vasile Pop-Coman

Soția i-a murit, copiii sunt stabiliți de mult în America.

A rămas singur într-o casă mare și goală. Fără rude apropiate, fără prieteni.

Doar cu Pichi.

Dacă nu ar fi el, ar fi chiar pustiu. Pichi latră când trece cineva prin fața casei, îl așteaptă dimineața la ușă să-i pună bomboanele în castron.

Primul lucru la care se gândește după ce se scoală e să iasă să-i dea lui Pichi de mâncare.

Apoi merg împreună la magazinul din sat să-și bea cafeaua. El cu mașina, Pichi după el, pe jos. Conduce încet, ca Pichi să poată ține pasul.

E un cățel micuț, dar cu lătrat puternic.

Îl așteaptă câte o oră-două cât bârfește cu alții la cafea, apoi se ia iar după mașina lui înapoi acasă.

Când copiii l-au chemat să stea la ei în vara asta, să-i mai treacă singurătatea, s-a gândit la Pichi. Cum să-l lase singur?

Le-a răspuns să nu cumpere încă bilete de avion, până se mai gândește. Nu-i place să stea mult departe de casă, chiar și acum când acasă nu-l mai așteaptă decât Pichi.

A vorbit cu un vecin să aibă grijă de Pichi cât timp e plecat. „Vii în fiecare dimineață la 7 și-i dai bobițe din astea, îți las bani să-i cumperi.”

Nu i-a zis nimic de plimbarea la cafea.

După ce a plecat în America, o săptămână nu s-a simțit în largul lui, cu gândul la Pichi. Apoi s-a mai liniștit, când vecinul l-a asigurat la telefon că Pichi e bine.

Nu i-a zis nimic de plimbarea la cafea.

Pichi se lua și după bicicleta vecinului până la magazin, obișnuit cu plimbarea de dimineață.

Îl aștepta și pe el până trăgea două-trei țuiculițe, după cafea, apoi se întorcea acasă.

După vreo două săptămâni, la întoarcerea din plimbarea de dimineață, n-a mai vrut să rămână acasă singur.

S-a luat după bicicleta vecinului până acasă la el. Și acolo a rămas, deși câinele vecinului îl lătra și-l și bătea câteodată.

Îl aștepa și pe vecin dimineața în fața ușii, deși vreo trei-patru zile câinele acestuia nu-l lăsa și pe el la castronul de bomboane, apoi se lua după bicicleta lui până la magazin și înapoi.

După vreo săptămână, câinii s-au împăcat și Pichi s-a stabilit la noua lui casă.

Când a auzit asta, stăpânul lui din America s-a grăbit să se întoarcă acasă, deși mai avea o lună până la data de pe biletul de avion.

– Hai Pichi, hai acasă! I-a chemat, în curtea vecinului, unde Pichi dădea din coadă și lătra prietenos, când l-a revăzut, după două luni.

Apoi s-a urcat în mașină, hotărât și sigur pe el, și a pornit încet, așteptându-l pe Pichi.

Câinele a stat un pic pe gânduri, ca și cum încerca să-și amintească, dar apoi s-a luat după mașină, cu pașii lui mărunți.

Dar după numai câțiva metri, Pichi s-a întors.

– Haaai, Pichi, hai acasă! l-a rugat, cu o voce mieroasă, de data asta, stăpânul lui, care a întors mașina.

Pichi dădea repede din coadă, lătra prietenos, dar nu prea voia să plece.

– Hai Pichi, hai acasă! l-a implorat iar, apoi a pornit din nou mașina.

Cățelul s-a luat iar după mașină, dar din nou a făcut cale întoarsă, după o vreme.

Stăpânul lui s-a întors furios.

– Nu-i mai da de mâncare! s-a răstit el la vecin.