Vasile Pop-Coman

Soția sa Vera, ei da, ea era compania.

Din clipa în care Stanley pășea pe ușă și până dimineața când pleca, asupra lui se revărsa ca o ploaie torențială un permanent șuvoi de vorbe.

Se căsătoriseră cu douăzeci și cinci de ani în urmă și de multă vreme încetase s-o mai asculte.

O cunoscuse de când se știa, locuiseră ușă-n ușă în Gulf Springs. De fapt, mama ei încă mai locuia în acea casă împreună cu fratele ei și cu nevasta acestuia și cu cei șase copii ai lor. Sora lui Stanley, căreia îi murise bărbatul în Vietnam, trăia în cealaltă casă.

Nimic nu părea să se schimbe în Gulf Springs. Oamenii mureau iar copiii le luau locul și cu adevărat nu era nici o deosebire.

Stanley se miră cum de nu se ducea mai des pe acolo. La urma urmelor din Collinsville, unde locuia el, nu era mai mult decât un drum de două ore cu mașina. Dar nu se ducea, iar Vera nu-l îndemna niciodată. Pur și simplu nu se mai simțea deloc bine acolo. Nici măcar nu mai pomenea de locul de unde plecase, de familia lui și de copiii celor din familie.

Se poate să fi fost din faptul că nu avea copii.

Poate că un om avea nevoie de copii. A fost probabil greșeala lui. Niciodată nu și-a dat seama. Acum era prea bătrân ca să crească un copil. Iar Vera era prea bătrână ca să facă unul.

Poate acesta era motivul pentru care se simțea atât de singur uneori. Poate că din cauza asta era atât de bucuros să se întoarcă la Vera. Sporovăiala ei îl încălzea ca un foc. Și chiar mai mult: ăsta era lucrul pe care i-l aducea ea lui. Într-un fel sau altul, ea își amintea totul și putea să-l facă și pe el să-și amintească.

(Trece condorul, de Shirley Ann Grau, traducere de Florin Constantin Pavlovici, ilustrația: Wanda Mihuleac, Editura Univers, 1975)