– Ce ciudată e viața, spuse Bruno. Nu poate fi pusă pe un singur calapod.
Mătușa Martha râse:
– Pe un singur calapod. Apoi strigă: Dar cu un singur pieptene poate fi pieptănată, ei?
Aici trebuie să precizăm că mătușa Martha întrebuința cu predilecție expresii metaforice, dar nu totdeauna cu succes. Uneori o dădea pe alături.
Unchiul Bertram se sculă. Nu mai arăta la fel de tânăr ca atunci când întinsese coarda arcului, dar putea fi un om de treizeci de ani.
În timpul călătoriei discutară puțin. Ziua îi obosise pe urmăritori și unchiul Bertram părea și el obosit.
Odată cu amurgul, care cuprinsese încet tot ținutul din jur, fața lui îmbătrâni, pierzându-și prospețimea, vigoarea. Purpura înserării îi mai împrumută, pentru o clipă, trăsăturile virile ale bărbatului de patruzeci de ani.
Când amurgul trecu, lăsă în urmă-i un moșneag. Cei trei observară schimbarea, se uitară unul la altul și nu mai spuseră nimic.
La Wickenberge, călătorii fură aștepați cu mare zarvă. Ce minunat că s-a întors unchiul Bertram!
Cei care îl găsiseră fură nevoiți să facă față unei curiozități ațâțate. Dar nu destăinuiră nimic din cele ce se întâmplaseră în tot timpul zilei. Inventară o poveste nostimă, la care se râse cu poftă.
Dacă le-ar fi spus, atunci nimeni de la Wickenberge nu i-ar mai fi crezut vreodată.
(Unde este unchiul Bertram?, de Kurt Kusenberg, în românește de Anghel Dumbrăveanu și Horst Fassel, Editura Univers, 1980)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu