Vasile Pop-Coman

Inima mea de-abia mai ținea, sudoarea îmi trecea prin cămașă, puterile mă lăsau. Pe fruntea lui Adler nu apăruse nicio broboană de sudoare.

Reușea să-și mențină un ritm uniform. La el, puterea creștea din resurse interioare. Nu se auzea decât șuieratul respirației lui sacadate.

Mă prinse de gât și începu să mă strângă. În ultima clipă, mi-am eliberat brațele și, prinzându-i coapsele, l-am trântit la pământ cu întreaga mea ură.

Mai încercă odată să-și ridice partea superioară a corpului. Dar eu, străbătut de o voluptate indefinibilă, i-am apăsat umerii de podea și mi-am așezat genunchiul pe pieptul lui.

M-am sculat în picioare. Eu eram învingătorul. Adler mai rămase o bucată de vreme culcat pe podea, apoi se sculă și el.

Nimeni n-a spus o vorbă. Cei mai mulți se comportau de parcă nu asistaseră la dezlănțuirea unei dușmănii, ci doar la o luptă sportivă.

Serios, i-am întins mâna lui Adler, care mi-a luat-o. Ne-am despărțit cu un „servus” murmurat.

În momentul acela aveam impresia că mi-e drag.

(Agapa absolvenților, de Franz Werfel, în românește de Emeric și Marcela Deutsch, Editura Univers, 1988)