Georges era o biată ființă bolnăvicioasă și diformă pe care mamă-sa îl arăta rar, fiindu-i rușine de chipul lui șters, de picioarele lui mici și strâmbe, de corpul slab de copil întârziat și nelatimp venit.
Chipul meu, care părea drăguț, și sănătatea îmi dădeau față de nenorocitul avorton o superioritate care mă făcea să-l iubesc cu duioșie.
Era, de altfel, bun, blând și atât de resemnat! Aș fi dorit să-mi fie tovarășul obișnuit de jocuri, aș fi fost fericit să-l pot proteja și să mă slujesc de puterea mea în folosul slăbiciunii lui.
Și el o dorea. Citeam asta în privirile lui rugătoare, care se îndreptau spre mine cu elanul sufletului său apăsat și plângăreț, privirea lui de prizonier, doritor de soare și de libertate, privirea lui visătoare, care, prin ferestrele deschise, se agăța cu deznădejde de zborul păsărilor, ca să se suie purtată pe aripile lor, în lumină, în infinit…
Însă doamna Robin punea mereu între noi umbra ei geloasă, înaltă și aspră ca un zid de piatră. Ne despărțea veșnic și nu ne lăsa să fim văzuți împreună, căci în felul acesta făceam să reiasă mai tare urâțenia fiului ei.
Lovită atât de mândria ei de mamă, cât și în amorul propriu de femeie, ura tot ce era tânăr, frumos și plin de viață. Mă ura pe mine, obrajii mei rumeni, brațele solide, sângele curat și cald care curgea sub pielea mea.
I se părea că le furasem fiului ei și-mi cerea socoteală de decepțiile și suferințele pe care le simțea.
Adesea mă călca pe picioare atât de tare, încât din cauza durerii îmi dădeau lacrimile. Apoi se scuza de neîndemânare, cu mii de gesturi ipocrite.
Când mă găsea singur, mă pălmuia, dădea cu piciorul și cu pumnii în mine. Câteodată, în vreun colț, mă ciupea de braț până la sânge, spunând cu o voce mieroasă: „Dragul de el! O! Cât e de drăguț!” Pe când buzele ei subțiate și uscate de ură se schimonoseau într-un surâs oribil.
Cum doamna Robin nu vorbea despre mine decât în termeni drăgăstoși și plini de admirație, mama o iubea.
– Hai, Albert, micuțule, fii drăguț cu doamna Robin. Este așa de bună cu tine!
(Un om ciudat, de Octave Mirbeau, în românește de Constantin Tita Bobeș, Editura Cartea Românească, 1974)







Lasă un comentariu