În vreme ce plângea el, numai iaca se pomenește alături cu Tartacot, barbă de-un cot, călare pe-o jumătate de iepure șchiop, care-i grăi așa:
– Mă rumâne, nu mai plânge, eu știu ce-ai tu, și mă prinz să-ți aduc vitele și să ți le vâr în nuca seacă, dacă mi-i da nădejdea ta de-acasă…
– Da’ ce nădejde mai am eu acasă, vai de capul meu, zise rumânul supărat.
– Ai, ce-ți pasă, tu făgăduiește-mi-o, și eu îți vâr vitele la loc.
– Apoi dar, dacă e așa, ți-o dau, răspunse rumânul.
– Bine, ne-am învoit, urmă a grăi Tartacot, și scoase dintre firele bărbii un bicișor numai cât degetul ăl mic, și plesni de trei ori din el. Cum plesni, cum intrară toate vitele în nucă, nuca se închise la loc, și rumânul se momeni iar cu vitele înăuntru; iar Tartacot îi dădu și biciul să se slujească cu el la trebuință.
După aia, Tartacot pieri, și rămânând rumânul singur, o porni înainte spre casă.
Pe drum, se întâlni la un puț c-un flăcău zdravăn și frumos c-o desagă la spinare, și-l întrebă unde se duce.
– Un’ să mă duc, răspunse flăcăul, mă duc unde m-a rânduit tata, la Tartacot ăl dă are barbă de-un cot și umblă călare p-o jumătate de iepure șchiop.
(Sur-vultur, de D. Stăncescu, din Cerbul de aur, basme, Editura Minerva, 1985)
Lasă un răspuns