Vasile Pop-Coman

Nepoata sosise. Avea paisprezece ani, o fetiță destul de ștearsă, micuță, negricioasă și slăbuță.

Se numea Beatrice, ceea ce era destul de rău, dar și mai rău era că numele fusese prescurtat de străini neștiutori în Treeshy.

Fata se arăta însă energică, serviabilă și blajină și, așa cum spuseseră prietenii domnului și doamnei Kent, faptul că nu avea nimic ieșit din comun făcea ca lucrurile să fie și mai simple.

Era tocmai vremea când se înălțau cei doi băieți ai familiei Kent – Bill și Donald – și dacă această verișoară lipsită de avere ar fi fost ca un boboc gata să se deschidă – ei, atunci ar fi trebuit mai bine supravegheată și s-ar fi putut să răsplătească bunătatea unchiului și a mătușii printr-un act de cumplită ingratitudine.

Dar riscul fiind înlăturat din pricina înfățișării ei, puteau să fie îngăduitori cu ea, fără regrete, iar blândețea era ceva obișnuit la ei.

(New York-ul de altădată, de Edith Wharton, în românește de Victorița Stancu, Editura Univers, 1984)