Domnule, orice copil știe ce cultivă cantonierii în grădinițele alea ale lor. În afară de pepeni și varză, în general, floarea-soarelui, câteva tufe de trandafiri și roșii, nalbă, tropaeolum și gherghine.
Omul ăsta nu avea însă nici atât, ci doar cartofi, fasole, o tufă de liliac bordo și în colț cele două tufe de crizanteme albastre.
Mă așez atunci pe marginea terasamentului și-i spun: „Ascultă, unchiașule, vinde-mi mie florile alea albastre.”
– Nu le vând, bombăne cantonierul. Și întinde-o de-aici, valea! N-ai voie să șezi pe terasament.
– Nu pot, zic eu, pe linie e interzis să umbli și alt drum nu e.
Cantonierul reflectă puțin. „Uite ce e, zise el apoi, după ce dau cotul ăla, pleci de aici pe linie. Eu n-am să te văd.”
I-am mulțumit cu căldură și, când a dat cotul, am sărit gardul în grădina lui și cu propria lui sapă am scos din rădăcină cele două crizanteme. Le-am furat, domnule.
Sunt om cinstit și în viața mea am furat doar de șapte ori; și de fiecare dată flori.
(Crizantema albastră, din volumul Povestiri dintr-un buzunar și Povestiri din celălalt buzunar, de Karel Capek, traducere de Radu Albala și Alexandra Toader, Editura Univers, 1973)
Vasile Pop-Coman 
Lasă un comentariu